Aşa cum probabil aţi observat deja, mi-am schimbat “hăinuţa”.
Mi se pusese mie mai demult pata că vreau să o schimb şi aseară my beloved a pigulit-o bine şi a ieşit ce aveţi în faţa ochilor: o temă mai albastră [sunt înnebunită după această culoare, în caz că nu v-aţi prins 
], mai aerisită şi care sper să mă ţină şi mai mult.
Ce prieteni drăguţi am, a doua leapşă în două zile Dar nu mă supăr. Cea de astăzi vine din partea Alinei care mă pune să răspund la câteva întrebări.
Cât din viaţa personală expui scriind pe blog?
Aşa cum am mai spus, deşi este un blog personal, nu se vor găsi poze cu mine sau prietenul şi nici nu voi da din casă detalii mai importante din viaţa mea. Nu de alta, dar după aia aţi spune că mă laud şi nu sunt genul.
Cu ce îţi dăunează blogul?
Până în momentul de faţă nu mi-a dăunat cu nimic, ba dimpotrivă, aş zice că am mai deschis ochişorii la unele persoane din preajma mea. Cine mă cunoaşte cu adevărat nu m-ar înjura pe sau din cauza blogului, nu?
Cu ce te ajută blogul?
Hmm.. să comunic cu persoane care gândesc la fel sau aproape la fel, sau de ce nu, care nu gândesc ca mine dar au totuşi dreptate.
Ce reacţii permiţi?
Oricine mă poate critica dar în limita bunului simţ. Dacă nu îl ai, mai bine nu comenta pentru că oricum TOATE comentariile sunt moderate. La fel, urăsc persoanele care m-au înjurat o dată şi a doua oară îşi schimbă nick-ul sau adresa. Din păcate pentru asemenea persoane, nu sunt chiar prostuţă. Şiii mai există persoane care nu înţeleg că aici e un blog personal unde îmi exprim criticile la adresa unui produs/unei firme. Aşa că nu mai încercaţi degeaba să ridicaţi în slăvi o firmă de tot rahatul. Poate se aude o dată la domnul Vipe
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la Tweety îmi aduc aminte de toate năzbâtiile mele. Nu de alta, dar Tweety e de fapt una dintre poreclele mele Ei bine, de la Tweety şi până la Twitter nu a fost decât un pas.
Încerc să scriu acest articol de pe la ora 19. Şi tot îl scriu, şi tot şterg, şi tot scriu altceva, şi iar şterg.. şi mă enervez că blogul meu se vede cam ciudat de pe un iphone şi tot aşa. Găsesc mereu scuze de a nu termina ce am de spus.
Găsesc mereu scuze şi vinovaţi pentru problemele mele. Dar niciodată nu spun de la început că “DA frate, ţi-am greşit, dă-mi în cap!” Bine, sunt momente când chiar am dreptate şi lupt pentru asta dar şi momente când o iau razna şi deranjez sau chiar supăr multe persoane din jur. Îmi dau seama de greşeală, mi-o recunosc dar când unui om îi greşeşti, trebuie să lupţi mult ca să îi demonstrezi că vrei şi încerci să te schimbi.
Faci promisiuni. Şi pentru ce? Când următoarea dată iar o dai în bară din aceleaşi motive. Oare omul căruia îi greşeşti nu se va sătura o dată şi o dată de promisiunile tale în vânt?
Mi-am adus aminte de chestiile astea astăzi când am fost luată pe sus de o prietenă şi am plecat la un “girls night out“. Nu vă gândiţi la prostii! Am avut parte de saună, puţin masaj şi puţină linişte cu gândurile noastre, mă rog, ale mele, că ale mele îs mai aiurite. Ne-am liniştit, i-am urat “de bine” moşuleţului care ne-a ras partea stânga faţă a maşinii [semaforul e pentru negrii d`ooh!] în timp ce veneam înspre salon şi am început să depănăm amintiri. Evident că eu am fost obiectivul principal, pentru că vrând nevrând m-am schimbat puţin de cum eram acum 3 ani.
Cum poţi învăţa un om, care acum 5 ani se închidea în sine când avea probleme şi încerca totul pe cont propriu [deşi nu-i reuşea tot timpul], după vreo 2 ani a reuşit să se exteriorizeze [vă zic eu, să ţineţi o ură în voi vă macină mai rău decât dacă a-ţi spune-o] şi acum să-l reînveţi să-şi ţină problemele pentru el? Dacă ştiţi cum, just say it
Un bun prieten de-al meu, care m-a “botezat” tweety îmi repeta mereu că eram mereu veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu pusă pe şotii şi din cauza asta semănam cu micul canar. Din păcate, se pare că micul tweety a cam îmbătrânit şi i-a cam pierit cheful. Vreau totuşi să cred că e doar o bătrâneţe de moment şi că atunci când se va înzdrăveni îmi va da din nou cheful de viaţă.
Până când “tizul” meu se va înzdrăveni complet, îmi cer din timp scuze pentru eventualele neplăceri create de atitudinea mea, probabil uneori caracterizată a fi infantilă. Deşi, trebuie să recunoaşteţi, am dat dovadă de maturitate scriind aceste rânduri pe care oricum pluteau în aer dacă vor fi sau nu publicate
P.S.: Ultimele scuze erau în avans, chiar dacă voi greşi sau nu cu ceva. Ştiu, simplele cuvinte nu fac mare brânză însă gestul..
