Încerc să scriu acest articol de pe la ora 19. Şi tot îl scriu, şi tot şterg, şi tot scriu altceva, şi iar şterg.. şi mă enervez că blogul meu se vede cam ciudat de pe un iphone şi tot aşa. Găsesc mereu scuze de a nu termina ce am de spus.
Găsesc mereu scuze şi vinovaţi pentru problemele mele. Dar niciodată nu spun de la început că “DA frate, ţi-am greşit, dă-mi în cap!” Bine, sunt momente când chiar am dreptate şi lupt pentru asta dar şi momente când o iau razna şi deranjez sau chiar supăr multe persoane din jur. Îmi dau seama de greşeală, mi-o recunosc dar când unui om îi greşeşti, trebuie să lupţi mult ca să îi demonstrezi că vrei şi încerci să te schimbi.
Faci promisiuni. Şi pentru ce? Când următoarea dată iar o dai în bară din aceleaşi motive. Oare omul căruia îi greşeşti nu se va sătura o dată şi o dată de promisiunile tale în vânt?
Mi-am adus aminte de chestiile astea astăzi când am fost luată pe sus de o prietenă şi am plecat la un “girls night out“. Nu vă gândiţi la prostii! Am avut parte de saună, puţin masaj şi puţină linişte cu gândurile noastre, mă rog, ale mele, că ale mele îs mai aiurite. Ne-am liniştit, i-am urat “de bine” moşuleţului care ne-a ras partea stânga faţă a maşinii [semaforul e pentru negrii d`ooh!] în timp ce veneam înspre salon şi am început să depănăm amintiri. Evident că eu am fost obiectivul principal, pentru că vrând nevrând m-am schimbat puţin de cum eram acum 3 ani.
Cum poţi învăţa un om, care acum 5 ani se închidea în sine când avea probleme şi încerca totul pe cont propriu [deşi nu-i reuşea tot timpul], după vreo 2 ani a reuşit să se exteriorizeze [vă zic eu, să ţineţi o ură în voi vă macină mai rău decât dacă a-ţi spune-o] şi acum să-l reînveţi să-şi ţină problemele pentru el? Dacă ştiţi cum, just say it 
Un bun prieten de-al meu, care m-a “botezat” tweety îmi repeta mereu că eram mereu veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu pusă pe şotii şi din cauza asta semănam cu micul canar. Din păcate, se pare că micul tweety a cam îmbătrânit şi i-a cam pierit cheful. Vreau totuşi să cred că e doar o bătrâneţe de moment şi că atunci când se va înzdrăveni îmi va da din nou cheful de viaţă.
Până când “tizul” meu se va înzdrăveni complet, îmi cer din timp scuze pentru eventualele neplăceri create de atitudinea mea, probabil uneori caracterizată a fi infantilă. Deşi, trebuie să recunoaşteţi, am dat dovadă de maturitate scriind aceste rânduri pe care oricum pluteau în aer dacă vor fi sau nu publicate
P.S.: Ultimele scuze erau în avans, chiar dacă voi greşi sau nu cu ceva. Ştiu, simplele cuvinte nu fac mare brânză însă gestul..
