Am fost crescută știind ce e ăla “respect”. Am fost învățată să bat la ușă înainte să o deschid. Să salut când intru într-o încăpere. Cunosc cuvintele “te rog” și “mulțumesc” și nu mi-e frică să le folosesc.
Îi respect pe cei în vârstă. Știu să cedez locul atunci când e nevoie. Cunosc însemnătatea cuvintelor “da” și “nu” și nu-mi place să fiu luată peste picior din cauza a ceea ce vreau/nu vreau.
Știu să spun “îmi pare rău” atunci când e nevoie, chiar dacă uneori nu a fost vina mea.
Și, nu în ultimul rând, am fost învățată de mică să mă comport cu cei din jur exact cum mi-aș dori eu să se comporte cu mine. Asta se cheamă “respect”.
Păcat totuși că nu toți au primit aceeași educație de acasă…
Am făcut destule năzbâtii împreună (săracul Creangă era mic copil pe lângă noi), am petrecut fără limite la şcoală şi prin liceu, am ştiut să ne respectăm reciproc şi asta cred că a contat cel mai mult ca o prietenie să dureze ani întregi. Unii s-au căsătorit, alţii sunt pe punctul de a-şi pune pirostriile, dar cu toate astea am rămas aproape la fel. Doar vârsta ne trădează.
