E ciudat cum unii oameni te etichetează imediat atunci când pleci pentru câteva luni pentru pentru a lucra în alt oraş decât cel natal.
Ţi se pune o “etichetă” pe care scrie “a uitat de unde a plecat” fără să ştie câte zile ai stat închis în casă pentru că nu aveai cu cine ieşi în oraş, câte săptămâni ţi-au trebuit ca să te obişnuieşti cu colegii de la servici sau oamenii din jurul tău. Dar ei nuuu, ei cred că i-ai lăsat pe toţi de acasă pentru că acolo ţi-e bine. Nimănui nu e bine departe de casă! asta s-o ştiţi de la mine.
În 3 luni de zile, m-am maturizat cât pentru 3 ani. Am avut un şoc extraordinar când am ajuns pentru prima dată acasă [“acasă” din Bucureşti] şi a trebuit să-mi fac singură de mâncare, şi nu doar pentru mine. Deah, mama nu mai era aici, era doar vocea ei la telefon care îmi zicea grijulie: “nu uita de aia!”, “fă aia!”.
Ca să nu mai zic de şocul pe care l-am avut când am intrat pentru prima dată în bancă, unde am avut un fel de interviu cu Gina L. Îmi venea să nu-mi mai las prietenul să plece, mă simţeam de parcă mă duceam singură în gura lupului. Ce am făcut, ce n-am făcut, am trecut de mini-interviu şi am ajuns într-o cameră enormă cu o mulţime de oameni noi. Nu cunoşteam pe nimeni, eram singură împotriva tuturor.. Tiptil, tiptil, am prins curaj şi am început să interacţionez. Ciudat, nimeni nu se comporta mai diferit faţă de mine pentru că eram din Suceava [din ce circulă pe net şi se poate vedea şi prin atitudinea unora, unii bucureşteni nu prea îi agrează pe cei din “provincie“].
Niciodată în cele 3 luni de zile nu am auzit o vorbă rea adresată celor care nu erau din Bucureşti şi asta nu poate decât să mă bucure. De ce? Pentru că mi-am dat seama că am dat peste nişte oameni deosebiţi, care nu fac niciun fel de discriminare. Oameni care m-au tratat cu respect, care m-au învăţat câte ceva din tainele bancare, care încă mă mai primesc cu braţele deschise de fiecare dată când mai ajung prin Bucureşti. Nu pot decât să le mulţumesc pentru încrederea pe care au avut-o/o au în mine şi pentru faptul că au reuşit, fără să-şi dea seama, să mă mai maturizeze puţin.
În aceste 3 luni am învăţat, de fapt şi de drept, ce înseamnă viaţa cu adevărat, ce înseamnă să nu ai părinţii lângă tine pentru a-ţi arăta calea dreaptă, şi mai ales, ce înseamnă respectul şi iubirea pentru cel de lângă mine. Da, tot ce am păţit/învăţat acum, am pus ca o cărămidă la temelia pe care ne-am creat-o, eu şi EL [ 
], care ne va ajuta cu siguranţă şi pe viitor.
Mulţumesc oamenilor minunaţi de la Libra [sper să citiţi asta 
] şi prietenului pentru tot sprijinul pe care mi l-au dat pentru a încerca să-mi fac un viitor pentru viaţa mea.
P.S.: De abia acuma am simţit pe pielea mea ceea ce fosta mea colegă de liceu originară din Republica Moldova, Tania, îmi povestea cu lacrimi în ochi: “Pentru a reuşi în viaţă e nevoie de sacrificii. Şi cel mai dureros sacrificiu e cel să fii departe de casă!“
Şi nu sunt fericită doar pentru că o s-o reîntâlnesc, ci sunt veselă că ne vom reuni din nou toată gaşca de la bloc. Mi-e dor de serile de film [nu ştiu cum se făceau că majoritatea erau horror 
], mi-e dor de zilele cînd jucam tenis/volei/cărţi/darts/monopoly în faţa blocului de dimineaţă până târziu în noapte.. mi-e dor de tot.. dar mă resemnez când mă gândesc că nu mai suntem copii.. şi nu mai putem face chiar toate nebuniile care ne trec prin cap.
