Mi-e dor să fiu copil. Să plâng atunci când mă doare genunchiul, nu inima. Să mă îngrijorez pentru lecția de la școală, nu cea pe care mi-o dă viața. Să nu cunosc valoarea banului și stresul ce apare când facturile trebuie plătite.
Să mă mulțumesc cu ce am, iar singurul lucru pe care mi-l doresc să fie o păpușă nouă. Să cred în vise și că totul e posibil.
Să râd mai mult, cu poftă, zgomotos. Să nu îmi pese de părerea oamenilor. Mi-e dor să nu țin cont de trecerea timpului, să mă bucur de fiecare moment și să nu fiu grăbită. Obișnuiam să ne întrecem cu ceilalți copii la alergat. Acum, alergăm singuri spre nicăieri…
] nimic nu a putut compensa dorul de casă..
Şi nu sunt fericită doar pentru că o s-o reîntâlnesc, ci sunt veselă că ne vom reuni din nou toată gaşca de la bloc. Mi-e dor de serile de film [nu ştiu cum se făceau că majoritatea erau horror 
], mi-e dor de zilele cînd jucam tenis/volei/cărţi/darts/monopoly în faţa blocului de dimineaţă până târziu în noapte.. mi-e dor de tot.. dar mă resemnez când mă gândesc că nu mai suntem copii.. şi nu mai putem face chiar toate nebuniile care ne trec prin cap.
