E ciudat cum unii oameni te etichetează imediat atunci când pleci pentru câteva luni pentru pentru a lucra în alt oraş decât cel natal.
Ţi se pune o “etichetă” pe care scrie “a uitat de unde a plecat” fără să ştie câte zile ai stat închis în casă pentru că nu aveai cu cine ieşi în oraş, câte săptămâni ţi-au trebuit ca să te obişnuieşti cu colegii de la servici sau oamenii din jurul tău. Dar ei nuuu, ei cred că i-ai lăsat pe toţi de acasă pentru că acolo ţi-e bine. Nimănui nu e bine departe de casă! asta s-o ştiţi de la mine.
În 3 luni de zile, m-am maturizat cât pentru 3 ani. Am avut un şoc extraordinar când am ajuns pentru prima dată acasă [“acasă” din Bucureşti] şi a trebuit să-mi fac singură de mâncare, şi nu doar pentru mine. Deah, mama nu mai era aici, era doar vocea ei la telefon care îmi zicea grijulie: “nu uita de aia!”, “fă aia!”.
Ca să nu mai zic de şocul pe care l-am avut când am intrat pentru prima dată în bancă, unde am avut un fel de interviu cu Gina L. Îmi venea să nu-mi mai las prietenul să plece, mă simţeam de parcă mă duceam singură în gura lupului. Ce am făcut, ce n-am făcut, am trecut de mini-interviu şi am ajuns într-o cameră enormă cu o mulţime de oameni noi. Nu cunoşteam pe nimeni, eram singură împotriva tuturor.. Tiptil, tiptil, am prins curaj şi am început să interacţionez. Ciudat, nimeni nu se comporta mai diferit faţă de mine pentru că eram din Suceava [din ce circulă pe net şi se poate vedea şi prin atitudinea unora, unii bucureşteni nu prea îi agrează pe cei din “provincie“].
Niciodată în cele 3 luni de zile nu am auzit o vorbă rea adresată celor care nu erau din Bucureşti şi asta nu poate decât să mă bucure. De ce? Pentru că mi-am dat seama că am dat peste nişte oameni deosebiţi, care nu fac niciun fel de discriminare. Oameni care m-au tratat cu respect, care m-au învăţat câte ceva din tainele bancare, care încă mă mai primesc cu braţele deschise de fiecare dată când mai ajung prin Bucureşti. Nu pot decât să le mulţumesc pentru încrederea pe care au avut-o/o au în mine şi pentru faptul că au reuşit, fără să-şi dea seama, să mă mai maturizeze puţin.
În aceste 3 luni am învăţat, de fapt şi de drept, ce înseamnă viaţa cu adevărat, ce înseamnă să nu ai părinţii lângă tine pentru a-ţi arăta calea dreaptă, şi mai ales, ce înseamnă respectul şi iubirea pentru cel de lângă mine. Da, tot ce am păţit/învăţat acum, am pus ca o cărămidă la temelia pe care ne-am creat-o, eu şi EL [ ], care ne va ajuta cu siguranţă şi pe viitor.
Mulţumesc oamenilor minunaţi de la Libra [sper să citiţi asta ] şi prietenului pentru tot sprijinul pe care mi l-au dat pentru a încerca să-mi fac un viitor pentru viaţa mea.
P.S.: De abia acuma am simţit pe pielea mea ceea ce fosta mea colegă de liceu originară din Republica Moldova, Tania, îmi povestea cu lacrimi în ochi: “Pentru a reuşi în viaţă e nevoie de sacrificii. Şi cel mai dureros sacrificiu e cel să fii departe de casă!“
Putini stiu cum e, multi afla tarziu ce-ai aflat tu in astea 3 luni.
Multi stiu sa dea din gura, putini stiu cat e de dureros sa te-mparti intre doua locuri, langa el si .. langa ei ( parinti, frati.. ACASA! ), sa-ti doresti sa multumesti ambele ” tabere ” si.. sa nu reusesti.
Eu te-nteleg si daca pe langa mine mai sunt si alte persoane e de ajuns.
sincer, asa m-am simtit si eu prima data…
dar, am pus mana pe portofel si m-am tzipat pana la primul market de cartier sa cumpare cele necesare…
nu zic de unde am reteta
cine este Gina L. ?
@ alina: Cunosc persoane casatorite, cu un copil, care inca stau in casa parintilor. De ce? Pentru ca parintii lor le sunt sprijinul. In astea 3 luni mi-am aratat, in primul rand mie, ca pot sa ma descurc si fara parinti [cu mici exceptii, dar pentru asta exista telefonul ] si sunt sigura ca si parintii mei s-au bucurat sa ma vada cat de cat descurcandu-ma cu fortele proprii, fara a-mi mai arata ei drumul. Si i-am aratat si prietenului ca pot sa fiu buna si la casuta mea
@ Seba: reteta asta presupun ca ai mai pus-o candva in aplicare, atunci cand tot te mutai dintr-un oras in altul. Sincer, la tine chiar ma asteptam sa te incadrezi bine in orasul in care esti plecat momentan
@ S: Gina L. este o angajata de la departamentul HR [resurse umane]. Cu ea am facut prima data cunostinta cand am intrat in banca. Nu vreau sa ii dau numele de familie, pentru ca prefer sa ii mentin in anonimat.
Am fost cea mai cuminte
Astept nerabdatoare!!!
Au citit colegii articolul? Sunt curios de reactia lor, daca stiau ce talent au avut in birou
Oricum, foarte frumos punctat aceste 3 luni de munca in Bucuresti. Ma bucur ca, in sfarsit, te pot declara cea mai fericita persoana pe care o cunosc (asta dupa sotia mea, evident ) si imi doresc din tot sufletul sa mergi pe acelasi drum in viata, presarat cu SI mai multe bucurii si succese pe toate planurile!
Take care SuZy & KobrAs!
M-am linistit acum cand stiu ca Gina L. in departamentul HR [Resurse umane]. Credeam ca e cineva pe care toti trebuia sa o cunoastem… si in urma careia trebuie sa avem si un soc, desigur.
Cei mai geniali sunt aia cu “a uitat de unde a plecat” si se poarta nu numai cand pleci din orasul natal, ci cand pleci din tara. Mai prosti sunt aia care zic: “asta nu e roman adevarat, isi bate joc de tara, a uitat cine l-a facut MARE, si-a renegat originile”…poftiiiiim?!?!?!?! Ce este amuzant este ca acei “tipi si tipe” care zic asta sunt, culmea, cei care au ramas acasa, la mama si la tata si care nu stiu cat de mult muncesc…In fine, or fi niste suparati pe viata, invidiosi, trebuie sa ii lasam in pace si sa nu le dam atentie. Parerea mea!
@ Alexu: citez “foarte , foarte dragut….numai sa ai grija ca maturizarea este continua (mereu, mereu ai ceva de invatat, ai cate un soc …care mai tarziu se dovedeste o lectie)” <- asta mi-a trimis sefa mea pe mail, dupa publicarea acestui articol
@ S: Atitudinea ta nu poate sa-mi explice decat un singur lucru: NU esti trecut(a) prin viata ca sa stii ce inseamna ala primul interviu din viata ta!
@ gothik12: Eu m-am saturat sa ma cert cu persoane cu asemenea idei. Mai rau imi fac mie, decat lor.
Am avut si am trecut cateva interviuri.. in viata mea. (Felul in care scrii e o problema)
@ S: Nu neg ca ai trecut cateva interviuri, dar se pare ca nu iti mai aduci aminte emotiile de la primul interviu.
Felul in care scriu nu a fost o problema pentru nimeni, pana in momentul de fata. Sunt citita si de oameni din presa, de colegii mei de la munca si chiar de profesorii mei de la Universitate. Pana acum am avut numai cuvinte de lauda la adresa blogului si la felul in care scriu.
Este un blog personal, in care imi exprim sentimentele si gandurile personale, in care scriu cum vreau eu. Nu fac parte nici din categoria blogurilor “de mess” [care omoara Limba Romana] si nici din categoria blogurilor “cu injuraturi”. E un blog cu bun simt, zic eu, un blog pe care il poate citi oricine. Si, dupa cum observi, poate comenta oricine, nu cenzurez si aprob 99,9% din comentarii.
[…] la câțiva kilometri depărtare.. Evident, pentru a putea supraviețui în mirificul București, m-am angajat. Primul job m-a învațat destule chiar și pentru o perioadă scurtă de […]
[…] Dar, în paralel cu asta, mai am și vreo 7 ani de când lucrez. Cu carte de muncă, în București. Și, mai important, la aceeași firmă. Și parcă nu-mi vine să cred cât de repede a trecut timpul, am impresia că mai ieri am venit pentru prima dată în capitală și am semnat primul meu contract de muncă. […]