Când îl strâng în brațe, când mă privește, când îmi caută privirea, când suspină de drag înainte să adoarmă în brațele mele – atunci mă copleșește nu doar cel mai mare drag, cât cea mai incredibilă admirație.
Sună aiurea, știu 
, dar e adevărat. Îl admir. Îl respect. Mi se pare incredibil în feluri în care eu nu (mai) știu să fiu. E cuminte, nu are pic de răutate în el. Înțelege milioane de lucruri, se oferă cu totul, fără rest.
Nu-mi vine să cred cât de mult îl iubesc, cât de fericită mă face, cât de multe învăț de la el, cât de pline-mi sunt zilele, cât de multă putere îmi dă (pentru ca tot el să mi-o ia o noapte mai târziu).
Nimic nu e mai bun decât asta! 
