Când eram mică, îmi plăcea să stau la bunicii mei, la ţară. Îmi plăcea să merg în fiecare zi, de dimineaţă până seară, după fusta bunicii, să o ajut în grădina cu roşii şi alte legume, să dau cuburi de zahăr căluţului, să “învăţ” puii de raţă să înoate (partea asta nu prea mi-a ieşit, recunosc..), să mă dau în leagănul agăţat în nuc, să ciugulesc cireşele direct de la sursă, să mă urc pe căpiţele de fân şi să încerc să nu-mi rup gâtul, să fiu răsfăţată cu clătitele şi plăcintele poale’n brâu făcute de bunica 
etc etc.
Am avut o copilărie frumoasă, o copilărie cum puţini copii din ziua de azi o vor mai prinde…
Îmi aduc aminte cu drag cum aşteptam văcuţa în fiecare seară să ajungă acasă de la păscut. De fiecare dată eram prima la poartă cu ulcica mea preferată în mână. Chiar dacă exista şi un viţel prin zonă, în ochii bunicilor nepoata avea mereu întâietate la lăpticul cald al văcuţei, direct de la sursă. 
Cam aşa pare să se comporte şi pisoiul din clipul de mai jos care face orice pentru un strop de lapte cald, direct de la ugerul vacii. Şi mai ziceau ai mei că eu eram mică şi nesătulă 
