Știu că vă sună cunoscută această frază. De când sunt mămică, și mie îmi vine câteodată să zic așa dar.. mă opresc 
Realizez totuși că a mea copilărie nu este mult diferită de a celui mic. În schimb, dacă e să compar vremurile de acum cu vremurile părinților.. eh, aici avem o mică diferență.
Pe vremea mea, mulți copii de la oraș erau trimiși peste vară la bunici, la țară. Chiar și eu îmi aduc cu drag de zilele de vară petrecute în curtea bunicilor, la Iași. Mă întorceam la final de vacanță bronzată (kind of speaking, eu oricum sunt albă de fel), plesnind de sănătate, cu vreo 2-3 julituri în plus și cu un pic de accent, în funcție de unde îmi erau bunicii. Dar mai presus de orice, veneam acasă cu un aer de fericire și libertate.
De câțiva ani, obiceiul s-a schimbat. Ne ducem copiii în Thassos, Turcia, Disneyland, Tenerife. Și poate, dacă insistă cei mai bătrâni, îi mai lăsăm câteva zile și pe la ei dar neapărat cu tabletă, să nu care cumva să se plictisească.
Ce-ar fi, totuși, dacă anul acesta i-am lăsa să se bucure de copilărie așa cum ne-am bucurat și noi, la vremea noastră?
