Sistemul sanitar din Romania

Pe la începutul lunii septembrie am avut nenorocul de a mă îmbolnăvi. Nu foarte grav, dar atât de bine încât să nu ştiu de ce boală sufăr decât după vreo 3 controale. Deşi plecam de acasă cu teama de medici (în special a celor din Bucureşti) s-ar părea că am avut puţin noroc şi mi-am schimbat părerea despre anumite lucruri din sistemul sanitar.

Prima oprire a fost la un spital din Panduri, unde, la camera de Gardă, am nimerit peste un turc [cred, că arab nu cred că era]. Ţinând cont că era 11 noaptea, după o zi în care am îndurat destulă durere, mă mir că a reuşit să mă facă să zâmbesc şi, spre bucuria mea, mi-a dat şi o denumire a bolii [după ce s-a consultat în prealabil cu alţi 3 medici care mai erau de gardă]. Deci da, am rămas plăcut impresionată de atitudinea sa şi am văzut pe pielea mea cum medicii străini pun stăpânire pe spitalele româneşti şi o fac bine încă!

De aici am plecat, cu trimitere, la Spitalul Universitar. Aici, toată durerea acumulată mi s-a şters instantaneu, mai ales după ce am văzut oameni plini de sânge, cu mâna în ghips, aşezaţi pe tărgi pe jos.. o imagine destul de horror, cel puţin pentru mine. Iar moşuleţul de la camera de gardă era şi el foarte vesel în acea seară. În afara faptului că mi-a zis că eu chiar nu am ce căuta în acel “peisaj” mi-a mai zis că nu o să mă trimită la niciun medic din spital pentru că, citez, “ăştia-s hoţi, îţi fac 2-3 analize şi te usucă de câteva milioane. Şi nici măcar nu ştii dacă îţi dau diagnosticul corect.” Şi evident m-a trimis spre alt spital.

A doua zi dimineaţa, m-am prezentat la Spitalul Sf. Ioan. Acolo, nu găseam nicăieri camera de gardă Am ieşit afară, am mai dat o tură de spital şi aşa am dat peste o doamnă doctor, fooooarte amabilă [Teodoroiu parcă era numele ei] care ne-a luat cu ea şi după ce a sunat la cineva ca să întrebe exact la ce secţie să mergem, m-a dus unde trebuie şi m-a rugat să trec pe la ea a doua zi, dacă se gândesc medicii să mă interneze în spital [eh, să-mi ziceţi voi unde aţi mai întâlnit în România un asemenea doctor!]. Daaar, cum subsemnata nu a semnat unele acte la timp, uite aşa  am rămas eu vreo câteva zile fără asigurare medicală. Şi fără ea, nu m-am internat în spital [la capitolul ăsta am fost norocoasă]. În schimb am primit vreo 5 feluri de pastile, toate trebuind luate la ore diferite, şi muultă odihnă [aka somn, la care mă pricep de minune].

După vreo 2 zile am început să mişun prin casă, să mi se ducă durerea provocată de injecţia cu calmante din spital, să revin cât de cât la normal. Acum, după o lună de zile şi după tot ce văd la tv că se întâmplă cu unii oameni prin spitale, încep să cred că am fost un om norocos care a avut parte de doctori drăguţi, care îşi fac cu brio meseria şi care, spre surprinderea mea, nu au cerut niciun fel “onorariu”. [doar veneam la urgenţe, nu?]