Nu vreau să fac politică și să mă enervez că guvernanții au “încetinit” procesul de introducere a zonei Roșia Montana în patrimoniul UNESCO. Astăzi vreau să vă prezint o parte din acea zonă, văzută strict prin ochii mei (și suflet), acum 2 ani.
În ultima zi petrecută în zona Alba Iulia, ne hotărâsem să ne întoarcem spre București pe Transalpina. Lucrurile nu au mai decurs așa întrucât pe drum am mai făcut câteva popasuri. 
Undeva pe DN74, Alba Iulia – Abrud, am găsit un indicator mare ce scria “spre Roșia Montana”. N-am stat mult pe gânduri și am zis că ar fi interesant să vedem cu ochii noștri zona, nu doar la tv.
Roșia Montana este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa, fiind cunoscută de pe vremea romanilor drept Alburnus Maior.
Am ajuns la mina principală unde am fost preluați de un ghid care, de fapt, era un fost inginer ce a lucrat acolo – dacă nu mă înșeală memoria, se numește dl. inginer Rus Dorin. E unul din puținii oameni care au mai rămas și are grijă de galeriile subterane și de Muzeul Mineritului aflat tot în incinta exploatării. Din poveștile sale puteți afla multe chestii vrute și nevrute și vă puteți face o idee despre toată această poveste mega-mediatizată de acum câțiva ani referitoare la Roșia Montana. Ideea e să aveți urechi să auziți și suflet să înțelegeți
Vă recomand să vă îmbrăcați bine când coborâți în mină, sunt undeva la 10 grade chiar dacă afară e caniculă. Iar în galerii bate și un vânt de nu știți cum să vă adăpostiți. Apropo de galerii, trebuie să știți că acestea au fost săpate prin metode tradiționale (dalta și ciocan) din perioada antică până în prezent – din 2006 mina a fost închisă întrucât nu mai era profitabilă. Nu se cunoaște exact lungimea galeriilor de la Roșia Montana întrucât nu au fost cercetate amănunțit. Se spune că în mină au lucrat peste 20.000 oameni, atât la crearea de tunele, cât și la exploatarea propriu-zisă a aurului. Cu ocazia aceasta am aflat și cum putem face diferența dintre aur adevărat și cel fals.
Ieșirea la suprafață a fost destul de.. luminoasă, mă simțeam ca o cârtiță beată, mai ales după ce am stat câteva minute bune acolo. Nu zic “ore” întrucât concentrația de oxigen este destul de slabă, aerul foarte rarefiat iar grupurile de vizitatori pot fi și de 10 persoane. Dacă aveți frică de întuneric sau de locuri înguste – nu este potrivit pentru voi.
Tot în cadrul Muzeului Mineritului Aurifer Roșia Montana am văzut și câteva sisteme hidraulice de extragere sau diferite unelte folosite de muncitori de-a lungul timpului. Expoziția se află afară, chiar la intrarea principală în mina.
Zona este frumoasă, ce am văzut în mină chiar m-a impresionat. Din păcate, casele dărăpănate din jur și liniștea din sat spun multe..
Mai jos aveți câteva fotografii din periplul nostru de la Roșia Montana.
