În grupa kinderului de la grădiniță există un băiat. De fapt mai mulți dar unul singur e mai special. E “prietenul” – hmm, ciudat cuvânt pentru un copil de 2 ani – copilului meu. Să mă ferească bunul Dumnezeu ce scandal am dimineața dacă prietenul lui nu a ajuns încă. Atât de mult îl îndrăgește copilul meu.
Acest băiat e de altă naționalitate. Român, dar cu părinții din altă țară. I-am cunoscut, sunt oameni extraordinari.
Pe lângă acest băiat, mai are și o colegă. Din păcate, fetița are un mic handicap dar asta nu o face mai prejos decât ceilalți iar dimineața, mânuța ei firavă vine să-l ia pe al meu kid în clasă. Sunt geniali, așa mici cum sunt.
De ce v-am povestit asta? Ei bine, acum urmează să vă spun o întâmplare ce m-a lăsat fără cuvinte acum câteva luni dar pe care o pot considera o adevărată lecție de viață.
Am fost la cumpărături cu al meu kid în sistem (ca să nu fug după el în tot magazinul, nu de alta), am ieșit din magazin și încercam să îndes toate cele în rucsac. M-am pus pe bancă lângă cineva, fără să bag de seamă tatăl și copilul. Până când cel mic a început să se foiască și să încerce să ajungă la copilul de lângă mine. Atunci îl aud pe tată “nu, puiule, hai să plecăm în altă parte”.
Întorc privirea și în același timp zic “nuuu, vă rog stați liniștit, aranjez cumpărăturile și plecăm imediat”, moment în care observ că băiețelul avea niște probleme specifice sindromului Down. Iar tatăl său avea ochi atât de blajini și calzi de nici nu-mi mai venea să plec de acolo.
Al meu copil tot se juca cu el, băiatul tot îl trăgea de degete, tatăl încerca să-l potolească iar eu încercam să-i explic copilului meu să nu se supere, celălalt bebe e mai puternic așa mic cum e (avea 2 ani dar dezvoltarea era de 9 luni..) și că trebuie să se joace normal cu el.
În acel moment, kinderu’ meu s-a smucit din sistem și l-a luat în brațe pe celălalt copil. Nu știam cum să reacționez, am rămas efectiv fără cuvinte.. încercam să silabisesc niște “așa, așaa, iubește-l, fă-i draga draga” iar în ochii tatălui s-au ivit niște lacrimi și am auzit un “vă mulțumesc” șoptit.
Mi-a sunat telefonul și s-a activat cel mic, moment în care a trebuit să mă ridic și să plec dar mă bucur totuși că am reușit să înseninez ziua unui părinte care chiar avea nevoie de un gând bun. Și cu siguranță nu s-ar fi așteptat să-l primească de la un mini-om 
