După cum știți, deținem de ceva anișori un miorlăitor drag pe nume Ace. De fapt, el nu e doar o simplă pisică, ci un adevărat membru al familiei de care avem grijă de când era pui.
Una din întrebările des întâlnite din partea familiei și a prietenilor, după ce am dat vestea că vom avea un kiddo, a fost “și, ce faceți cu pisica acum?” Sincer, facem bine, mulțumim de întrebare 
Acest articol se referă și la posesorii de câini, din păcate, orice animal cu 4 lăbuțe trebuie luat “la puricat” de cei din jurul nostru, mai ales când aștepți un bebe.
Această curiozitate a oamenilor face ca aceștia să se împartă în două tabere: cei panicoși care, dacă ar putea (dar nu pot, sâc!) l-ar băga pe kiddo într-un glob de cristal și cei care sunt pe principiu “copiii trebuie să crească cu animalele”.
Nu cred că e nevoie să precizez că al meu motan a simțit că sunt însărcinată încă dinaintea mea. Altfel nu-mi explic drăgălășenia cu care mă cuprindea uneori, fără a avea vreun motiv anume. Iar când burtica mea începea să crească, îi plăcea să doarmă lângă ea, deși nu făcuse asta cu mine “ne-însărcinată”.
Ca să fiu cât se poate de clară de la început, nu ne-a trecut nicio secundă prin cap să scăpăm de pisică deoarece:
- este parte din familie, este primul nostru copil care ne-a învățat disciplina. Și mai mult decât orice, îl tratăm ca pe un membru, îl hrănim cu ce e mai bun, îl vaccinăm și deparazităm intern și extern la timp, am suferit alături de el când l-am castrat sau a fost/este bolnav
- tu ți-ai da un membru al familiei spre adopție dacă apare altul? I didn’t think so! Ei bine, pisica nu este o minge pe care o poți pasa la oricine, oricând ai chef. Ea s-a atașat de tine iar sentimentele ei pot fi frânte ușor și iremediabil.
- De când am aflat că vom avea un bebe și am început să cumpărăm una alta pentru el (haine, pătuț), am încercat să lăsăm și motanul să se obișnuiască cu noile schimbări
Când am venit cu cel mic acasă.. din păcate, motanul s-a simțit părăsit (mai ales când cel mic mai “băga” câte o tură de plâns înainte de culcare) și s-a îmbolnăvit. Chiar și așa, îl lăsăm pe lângă cel mic, încercăm pe cât posibil să-l ferim de tragerile involuntare de coadă și vrem neapărat ca cel mic să se învețe cu animale.
- Subiectul toxoplasmoza e un fel de bau-bau pentru tinerele mame. Este o infecție provocată de parazitul toxoplasma gondii și se POATE trata în sarcină, fiind un test inclus în monstrele de sânge pe care oricum le dai în fiecare lună. Și pentru că am deschis acest subiect vreau să informez persoanele panicoase din jurul meu că acest parazit poate fi contactat prin mai multe metode, nu doar prin atingerea fecalelor. Se regăsește în carnea crudă sau preparată insuficient termic, produse lactate nepasteurizate suficient de bine, apă contaminată sau chiar pe fructele și legumele care nu au fost spălate înainte de consum. Cu alte cuvinte, igiena trebuie să fie un cuvânt bine întipărit în minte!
- Pe același principiu ca la punctul precedent, mulți panicoși ne-au “sfătuit” să tundem pisica întrucât părul de pisică se poate înghiți de către bebe și i se lipesc de organe, și face cheaguri, și nu mai poate respira, și și și.. Păi dacă ar fi să mă iau după ei, acum trebuia să mă tund cheală la câte smoace de păr îmi “fură” kiddo din cap (după naștere a început să-mi cadă părul din cauza lipsei de vitamine..). Ca să nu mai spun de scamele care există pe covor și/sau păturici.
Ce am observat după 7 luni+:
- copilul meu urmărește pisica prin casă. Ba chiar, încearcă să o imite – a se citi “vrea să meargă de-a bușilea”. Și oarecum, îi reușește uneori.
- Urmărește și alte animale de prin parcuri sau din grădinile prietenilor. Ba chiar, a fost lins pe talpă de către un câine care cred că era el mai speriat decât kiddo
- De fiecare dată când vin câini mari pe lângă căruciorul lui prin parc (de obicei labradori) – întinde mâna și vrea să-i prindă.
- Este foarte sociabil inclusiv cu stăpânii animalelor. Zâmbește, le râde și chiar chicotește uneori când se apropie un străin cu sau fără animal de el.
- Cât păr o fi înghițit cel mic.. cine știe? E clar că nu îl pot ține într-un glob de cristal și nici să-l șterg din 5 în 5 secunde. Chiar și așa, imunitatea lui e bine definită la vârsta sa.
- Atunci când va crește și va trece de partea cu “tras pisica de coadă” (sperăm că nu se va întâmpla), vom vrea să-l responsabilizăm pe cel mic. Cum ar fi să-i dea el de papa și apă motanului, ba chiar să fie play-mates?
- Chiar dacă la început motanul fugea și stătea ascuns cât cel mic plângea, cu timpul a început să iasă de prin ascunzători și chiar mă trezeam cu el dormind la picioarele celui mic. Ba chiar îi făcea și masaj noaptea când era adânc cufundat în somn. Aveam momente când îl alăptam pe cel mic iar cu o mână mângâiam motanul care stătea lipit de spatele meu.
- Au existat inclusiv momente de “face-to-face contact” de am rămas mască și nu știam ce să le fac. Mă gândeam că poate scoate Ace ghearele la cel mic, că l-o mușca, etc. dar nimic din astea nu s-a întâmplat. Nu am auzit nici măcar un “mââârr” din partea lui.
- E clar că timpul petrecut cu pisica s-a diminuat semnificativ dar asta nu înseamnă că atunci când am un moment de respiro nu-l iau la o smotoceală! Ba chiar încerc să îl mai îmbunez jucându-mă cu el, în special noaptea. Știu, deranjez vecinii cu “lătratul lui” dar chiar nu-mi pasă!
Așadar, pentru noi pisica este un membru al familiei, un “mini-omuleț cu 4 picioare” cu care comunicăm în fiecare zi și care nu a plecat și nici nu va pleca din viețile noastre pentru că “așa vor atotștiutorii”. E decizia mea și a soțului și aș prefera să fie respectată de binevoitorii cu ale lor povești nemuritoare despre “teoria conspirației pisicească” – teorie ce își are rădăcinile adânc înfipte în niște site-uri dubioase de fake news dar să nu începem discuția cu “mai filtrăm și noi informația prin pâlnia minții?”.
Da, suntem mai atenți la curățenia din casă și la igiena motanului, dar asta e o situație win-win. Really, știm cum să avem grijă de familia noastră, mulțumim de grijă :)
