Până acum câteva zile mă credeam copil în continuare şi aveam o atitudine infantilă în ceea ce priveşte viitorul meu. Aş putea spune că visam frumos şi naiv la o carieră, la o familie, la o casă, un salariu care să-mi satisfacă poftele. Singurele care mă ambiţionau din când în când erau certurile cu părinţii când îmi doream să merg undeva şi fiind dependentă din punct de vedere financiar şi moral de ei, nu puteam merge pentru că nu mă lăsau. Se încăpăţânau fără să-mi ofere argumente valabile şi plauzibile ca să le pot înţelege motivele. Întotdeauna s-au mulţumit să-mi zică: “Nu te lăsăm şi gata! De ce? Pentru că nu vrem!” Probabil şi de frică să nu le aduc contraargumente care să le schimbe decizia. more…