Citisem zilele trecute un articol – Tomata cu scufiță style – care m-a făcut să revin cu forțe proaspete pe blog 
Deși aș fi putut răspunde la acel articol am zis totuși că subiectul “munca de acasă” merită puțin mai multă atenție.
Când eram mai tinerică, pe băncile facultății\liceului recunosc că am fost răsfățată: dormeam cât vroiam, bănuți de la părinți, gașca de prieteni mereu prin zonă, fără prea mult net & tehnologie ci cât mai multă comunicare face2face.
Acum mai bine de 5 ani am ajuns în București. Aici am dat prima dată piept cu viața adevărată: nu mai era mama să mă aștepte cu mâncarea caldă, bănuții trebuiau munciți și drămăluiți pentru fiecare lucru din casă (“casa noastră” ), orele de somn se împuținau pe noapte ce trecea, prietenii au rămas la câțiva kilometri depărtare.. Evident, pentru a putea supraviețui în mirificul București, m-am angajat. Primul job m-a învațat destule chiar și pentru o perioadă scurtă de timp.
Al doilea job, în schimb, m-a făcut omul care sunt acum: optimistă, cu zâmbetul pe buze, mereu încercând să învâț lucruri noi. Chiar dacă unele calități le aveam de dinainte, trebuie să recunosc că m-am maturizat și pot spune că mă simt un om împlinit. Și spre fericirea unora, am învățat să mai temperez încăpățanarea specifică unui Geamăn. 
În cei 4 ani la actualul job am întâlnit fel de fel de persoane: de la oameni simpli ce veneau să-și achite o rată până la manageri de multinaționale ce te chemau vinerea la ora 9 la “Starbucks pentru cafeaua de dimineață și o discuție despre noile achiziții”. Și tot ei îmi spuneau că “munca de acasă nu este pentru oricine, mai ales pentru cei împătimiți de viață“.
În acele momente îmi venea să-i zic că eu abia așteptam să vină weekend-ul/concediul, să dooorm, să mă liniștesc, să nu mai aud de muncă… Și evident, venea concediul și Suzy a noastră ce făcea? Butona telefonul să mai citească un mail, mai vorbea cu câte cineva să vadă care mai e treaba.. deși se liniștea pe plajă. Cu toate acestea, începeam să-mi doresc să muncesc de acasă.
Asta până când, acum vreo 2 ani, am reușit să mă îmbolnăvesc bine de tot și a trebuit să stau vreo 2 săptămâni pe acasă, să încerc să lucrez. Bad idea! Încercam să rezolv un task ce l-aș fi putut rezolva la birou în max. 20 min, acum reușișem performanța să-l termin în vreo oră. De ce? Hm, ia să dau eu drumul la tv; ia să stau puțin pe capul prietenului să văd ce mai face; ia să o sun pe mama; ia să văd ce a mai scris nou X-ulescu; ia să spăl vasele din chiuvetă și să mai strâng prin casă; of, mi s-a făcut și foame, ia să-mi fac ceva… și lista sigur mai poate continua
3 zile mi-a luat să mă liniștesc cu “munca de acasă”. Trei! În celelalte 11 zile am crezut că mă urc pe pereți de plictiseală… Știu că unii ar zice că nu sunt cu toți neuronii acasă și că a munci de acasă are n-șpe mii de avantaje și eu nu le văd. De atunci, am început să apreciez fiecare minut liber pe care îl am și fiecare loc nou (din week-end sau concediu) în care merg.
Sincer, unde ar mai fi farmecul de a întâlni oameni noi, de a socializa la cafea, de a mai bârfi una alta la masa de prânz? Munca de acasă consider că este pentru cei care nu au viață socială (nu, a sta pe facebook și a avea n-șpe mii de prieteni și a bârfi pozele altora nu e viață socială), cărora le este frică de oamenii din jur.
Dacă aș mai presta “muncă de acasă”? Momentan nu, nu am un job atât de stresant/enervant care să mă facă să-mi doresc asta. În schimb, dacă va trebui să stau la un moment dat pe tușă vreo câteva luni/ani atunci…. presimt că va trebui să învăț să mă cațăr pe pereți cu talent 
Ca un om care lucreaza de acasa 3 zile pe saptamana, tin sa te contrazic (un pic). Munca de acasa nu e pt cei care nu au viata sociala, ci pt cei care se pot concentra suficient de bine incat sa delimiteze intre viata personala si cea profesionala.
Alegerea de a lucra mai mult de acasa se bazeaza pe unele meeting-uri telefonice pe care le am cu oameni de pe alte fusuri orare. Iar joia si vinerea cand trebuie sa merg la birou, e cu atat mai placut sa “catch up” cu colegii si sa vad ce mai e nou prin oras, fara a trebui sa ma inghesui toata saptamana prin metrou
Sincer, pentru mine e foarte relaxant si sunt mult mai productiva de acasa, unde am liniste, decat de la birou, unde intotdeauna trebuie sa mai vorbesc cu un coleg sau altul si sunt angrenata in mecanismele specifice (ex. hai intr-o pauza, hai la pranz, hai pan-la Mega). I rest my case!
@Gabi @ Books & Trips: Esti o persoana norocoasa, eu inca nu reusesc sa ma obisnuiesc sa lucrez de acasa. E adevarat, nici job-ul nu este atat de stresant (uneori
) incat sa nu am timp sa ies la o cafea, Mega, sau chiar sa mai pun la cale anumite planuri cu colegii.
Poate si pentru ca jumatatea mea lucreaza 90% din timp de acasa, de aici si “reticenta” mea. In plus, cand sunt acasa nu reusesc niciodata sa imi fac un plan bine pus la punct: trezit la ora x, stat si muncit z ore, etc. Poooate o sa ma obisnuiesc la un moment dat, de voie de nevoie, dar fiind o persoana sociabila si destul de zvapaiata (exceptand zilele cand sunt bolnava) – pt mine tot miscarea cu metroul si aerul de afara ma fac sa muncesc mai cu spor 
In schimb, acasa vreau sa ramana acasa