La iniţiativa domnişoarei Sandra Clipea vă voi povesti astăzi cum am primit eu, acum vreo 24 anişori, prenumele de Sînziana Elena.
Era o modă în perioada comunistă: primul copil născut al familiei trebuia să poarte prenumele bunicilor/străbunicilor/rudelor apropiate, etc. Ei bine, spre norocul meu, mai am un frate 
Aşa că această “modă” nu a mai putut fi aplicată şi pe mine, kinderul care avea să vină la 10 ani diferenţă (tot în aceeaşi perioadă comunistă).
Şi uite aşa, la sfârşit de mai ’88, ai mei părinţi erau puşi în faţa unei noi decizii: Ce nume să-i punem fetei? Mama, orgolioasă din fire: Odorul trebuie să poarte numele meu -> Elena (în plus, tocmai trecuse sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena). Săracul tată, având deja o soră, o cumnată şi o soţie cu acelaşi nume: Dar dragă, o să vă încurc..!
Şi uite aşa, al meu tată a luat la puricat calendarul ortodox în căutarea unui nou nume. Şi l-a găsit: 24 iunie – Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul aka Drăgaica aka Sînzienele. Cum Drăgaica nu i-a plăcut cum suna, mi-a ales al doilea nume: Sînziana (cu î din i, da? Că aşa era gramatica pe vremea aia)
Fericit, merge şi scoate certificatul de naştere pe care scria frumos prenumele de: Sînziana Elena, născută pe 30 mai 1988. Nu ştiu reacţia mamei la vederea certificatului, dar probabil şi-a dat seama că asta e, bărbatul trebuia să aibă dreptate/facă cum vrea el
